Comentariu: Camil Petrescu — Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

a) Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război poate fi interpretat ca un roman social, realist, fiindcă tema o formează viaţa socială românească înaintea şi în timpul primului război mondial. Ideea este o critică socială a societăţii bucureştene dominată de arivism, vie», snobism, ipocrizie şi demagogie.

Subiectul este o povestire a unui locutor, Ştefan Gheorghidiu, ale cărui trăiri şi evenimente organizează din secvenţe „felii de viaţă”, o structură neliniară a evoluţiei eroilor. Romanul începe cu un punct culminant, atunci când războiul interior atinge apogeul şi se transformă într-un război exterior. Folosind o tehnică definită de critica literară a oglinzilorparalelesau de dedublare a eului, autorul devenit, locutorul Ştefan Gheorghidiu, organizează filmul secvenţelor „felii de viaţă”, care să explice acumularea tensiunilor interioare în sufletul acestuia. Faptul de viaţă este ales în strânsă corelaţie cu ecoul său interior, în măsura în care el este expresia unei intense trăiri afective.

Ştefan Gheorghidiu, un student sărac la filosofie, se căsătoreşte cu Ella, o colegă de facultate, frumoasă, dar fără posibilităţi de a deveni o intelectuală. în concepţia lui Camil Petrescu, intelectualul este un om, care-şi pune probleme, adică trăieşte pe dictonul cartezian: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”. Aceste îndoieli asupra evoluţiei Bilei apar din momentul de intrigă. Ştefan Gheorghidiu primeşte o moştenire importantă prin moartea unchiului său Take. Viaţa cuplului se schimbă. Nu mai au prietenii dinainte săraci, ci încep să frecventeze saloanele clasei dominante, unde sunt introduşi de rudele care până atunci îi ignorau. Orgolios, Ştefan Gheorghidiu îl înfruntă pe unchiul Take, îl ridiculizează pe Nae Gheorghidiu, riscând să fie dezmoştenit pentru a apăra memoria tatălui său şi, mai ales, căsătoria sa cu o studentă săracă, cum era Ella. Aceasta, dornică de a intra în sfera modelului său de gândire, rămâne dezamăgită de istoria filogenezei ideilor filosofice din capul lui Ştefan Gheorghidiu. Ideile o fascinează, dar este derutată de discuţia purtată cu el.

Ştefan Gheorghidiu face o eroare fundamentală, fiindcă n-o ajută pe Ella să-şi definească o concepţie despre lume şi viaţă, ba mai mult, neavând el însuşi o imagine a sensului evoluţiei interioare, care ar fi trebuit să fie efectul ideilor filosofice, îi determină prăbuşirea interioară.

Ella caută în interiorul ei lumina, pe care crede c-o are Ştefan, fiindcă îl vede cum discută cu uşurinţă problemele abstracte de filosofie, din care ea nu înţelege nimic, deşi îl urinează la seminarii şi cursuri.

Orbit de orgoliul său, de demagogia beţiei de cuvinte a filosofiei, Ştefan ajunge pe o poziţie ateistă. Când Ella îl întreabă unde este Dumnezeu, în ce sens toată filosofía înseamnă un drum spre adevăr, Ştefan Gheorghidiu îşi dovedeşte nu limitele proprii, ci limitele filosofiei. El pune o întrebare de esenţă ateistă sau teosofică: „Darpe Dumnezeu, cine 1-a făcut?” întrebarea este un model de sofistică şi de eroare fundamentală, fiindcă se confundă creatorul cu creaţia, cauza cu efectul, eternul cu relativul, conştiinţa cu materia şi arată cauza pentru care filosofii devin duşmanii lui Dumnezeu şi ucenicii minciunii. Ei confundă raţiunile lui Dumnezeu cu raţiunile lor, fac din propria raţiune un idol ca sectanţii.

Amputată de îndoiala carteziană a lui Ştefan Gheorghidiu în esenţă, adică în fragila ei credinţă, Ella rămâne fără un sprijin interior, fără un principiu ordonator, pluteşte în derivă şi treptat îşi însuşeşte de la noua configuraţie socială, în care trăieşte, conceptul satanic de carpe diem,specific clasei dominante. Ea se va prăbuşi treptat,modelându-şi existenţa imitând comportamentul frivol, parazitar, mercantil şi fad al lumii burgheze, devenind amanta unui snob, semiescroc, fals avocat şi ziarist, Gregoriade.

Efectele discuţiei purtate de Ştefan cu Ella vor apărea dur în excursia de la Odobeşti, când Ella va cocheta obraznică cu Gregoriade. Eroul se va îndepărta de ea, se va angaja într-o afacere penibilă cu Nae Gheorghidiu şi Vasilescu Lumânăraru. Ei se cred oameni capabili să conducă o întreprindere metalurgică, dar dau faliment. Ştefan descoperă un alt drum în interior, nu prin afect ci prin intelect. El crede că a descoperit o nouă înţelegere a filosofiei lui Kant, dar nu izbuteşte să iasă din câmpul speculaţiilor abstracte (Jocul ielelor, cum îi va defini autorul prin titlul unei drame). Concentrarea pe front se pro­duce exact în acest moment de tensiune maximă între el şi Ella. Explozia şi conflictul cu căpitanul Corabu derivă din faptul că nu i se permite să fugă până la Câmpulung, unde este Ella, spre a o surprinde cu Gregoriade. Contactul cu inamicul, declanşarea războiului îl îndepărtează de războiul interior. în capitolulNe-a acoperitpământul lui Dumnezeu, avem o adâncă implicare a intelectualului în conflictul naţional. Confruntarea cu realitatea dură a războiului determină o maturizare a eroului, care are o evoluţie de la categoria eroilor inadaptabili la cei angajaţi în revoluţia socială.

Rănit, are o perioadă de convalescenţă, se întoarce pentru scurt timp acasă, găseşte o scrisoare, care-i arată ce făcea Ella în timpul cât era pe front. Propunerea lui de divorţ o loveşte pe Ella: „Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două”. Comportamentul generos prin care îi dă casele din Constanţa şi o nouă sumă de bani, „adică tot trecutul”, ne determină să-1 vedem pregătindu-se pentru o altă viaţă, ca şi Apostol Bologa. Scenele de război, puse faţă-n faţă cu lumea saloanelor, cu incompetenţa conducerii, determină cristalizarea unei atitudini, a unei înţelegeri, a unui alt mod de a fi, de a gândi. Personalitatea lui Ştefan Gheorghidiu se conturează prin formarea unui nou concept despre lume şi viaţă, care-1 va angaja în lupta socială.

b) Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman de problematică, adică expresionist, fiindcă dezbate problema războiului, problema iubirii, problema intelectualului.

Problema războiului este, de fapt, tema realistă a romanului. Antinomia viaţă-moarte elimină celelalte probleme în anumite puncte ale desfăşurării acţiunii. Din acest Bunel de vedere este un roman de război, din punctul de vedere al problemelor sociale i-sie un roman social, din analiza şi problematica sentimentului de iubire este un roman de dragoste, din felul în care discută problema intelectualului, a formării conştiinţei Bite un roman de problematică expresionistă.

„Câtă luciditate atâta dramă”, va spune scriitorul, fiindcă drama se adânceşte im in luciditate, aşa cum o trăieşte intelectualul aflat în bătaia obuzelor, a cartuşelor, ca in capitolulNe-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

Războiul, pentru fiecare combatant, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru el nu este important, dacă moare într-o bătălie, care intră în istorie sau într-o încăierare <le patrule, în gestul de a duce un obuz neexplodat sau forţând un baraj de artilerie, de li ir sau provocând conflicte ca cel dintre Gheorghidiu şi căpitanul Corabu.

Frazele, care vădesc experienţa dură a războiului, au autenticitate: „Gândul morţii  cu totul necunoscut mi se pare anesteziant”, „cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte”, „în clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad”, „nervii pleznesc, pământul şi cerul se despică, su ticlui a ieşit din trup, ca să revină imediat şi să vedem că am scăpat”, „seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului”.

Romanul, deşi realist de factură expresionistă, are unele elemente impresioniste, în care locutorul este dominat de universul senzaţiilor: „Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o Clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă nu eşti mort”.

Consecinţele psihologice asupra celor implicaţi în război sunt greu de evaluat: ..M.i gândeam uneori la sentimentul groaznic, pe care îl încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment, că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia .n vstor clipe. Dar noi aici care suntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după fiecare, parcă graţiaţi”. Cea mai intensă dezbatere este aceea în legătură cu formarea conceptului de război. în acest sens, războiul este mânia, dorinţa de a te bate: „Nici unul din motivele invocate obişnuit în campaniile de aţâţare a popoarelor nu m-ar ti putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa de a ucide”.

Războiul nu e o problemă de patriotism, ci o opţiune adâncă, intimă a necesităţii: „Nu ideea de patrie, care pentru mine se confundă cu cea de stat în tendinţele de cucerire economică…nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid”.

Războiul, pentru ofiţerul neamţ, căzut prizonier, şi cu care Ştefan Gheorghidiu are tui dialog, este o problemă de tactică şi strategie: „Dacă tu stai şî inamicul porneşte la atac. artileria ta trage. Atunci inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui mai puternic, atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să vină s-o ia…”.

Războiul este o problemă de dotare tehnică de luptă, aşa cum constată Ştefan Gheorghidiu:„Câtă vreme ei pot dezlănţui în linişte un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrângerea “.

Războiul nu e doar calcul, ci şi neprevăzutul, este competenţa cu care este condusă armata. Revolta intelectualului Ştefan Gheorghidiu este dată de felul în care conducerea proastă a armatei române a permis pătrunderea armatelor germane în ţară.

c) Problema iubirii este dezbătută cu luciditate şi urmărită cu subtilitate şi nuanţare. Declanşarea ei este văzută ca un proces de autosugestie: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”. Această pătrundere a afectului spre a se transforma în
patimă este o continuitate care îl amplifică: „Iubeşti la început din milă, din îndatorire,din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere”.

Etapele sunt analizate cu atenţie, urmărind un fir logic: repetiţia, deprinderea, permanenţa, obişnuinţa: „Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică”. Iubirea devine apoi o patimă, devine exclusivă, o dominantă asupra gândirii: „Orice g]ndire e un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă”. Este apoi urmărită cu luciditate şi analizată ştiinţific voinţa: „Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că menţinute cu voinţă duc Ia o adevărată nevroză”. Se înăbuşă orice alte tendinţe, se închid alte drumuri în viaţă, se dă un anumit curs destinului: „înăbuşi în tine mugurii oricăror alte prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci in funcţie de nevoile şi preferinţele ei”. Apoi se declanşează patima: „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă ca morfina unui detracat”. Mai apoi apar contradicţiile, declinul: „Dragostea nu e idilică ci are o drojdie grea de amărăciune”. Gelozia declanşează o stare conflictuală interioară, o disperare neputincioasă ce l-ar duce la gesturi absurde: „S-o strâng de gât şi să-I răcnesc cât voi putea de îndârjit şi exasperat: ştiam totul…ştiu absolut totul”.

Autoanaliza, autosugestia dau o stare de tensiune notată obiectiv, lucid: „Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat in mine. Umilinţă, nădejde şi furie”. De aici constatarea: „Dragostea e cele mai adeseori o frăţietate in amar”.

Ieşirea din acest carusel al patimii provocat de Ella îi oferă filosofía lui Kant, care îl duce pe Ştefan Gheorghidiu la sublimarea afectului: „Atunci am înţeles, am simţit înfiorat, că poate există o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi timp”. Este o interiorizare mai adâncă şi-1 echilibrează.

Confruntarea dură cu realitatea războiului o elimină pe Ella din sufletul lui şi de aceea, când are în mână dovada trădării ei, îi propune: „Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu, dacă ne-am despărţi?”. îi dă bunurile materiale, după care ea tânjeşte şi o părăseşte fără nici un regret. Conceptul de carpe diem a distrus-o.

d)  Problema intelectualului este esenţa universului şi a eroilor săi, este evoluţia înţelegerii, dar şi a limitelor sale ideologice, a clarificărilor, pe care autorul le doreşte în căutarea febrilă a adevărului.

Intelectualul în creaţia lui Camil Petrescu formează două categorii. Din prima categorie fac parte intelectualii participanţi la revoluţia socială,iar din a doua intelectualii inadaptabili şi nonconformişti.

Intelectualii participanţi la revoluţia socială apar în cupluri, diferenţiaţi de conceptele l»’ care sunt structuraţi: Gelu Ruscanu pe dreptatea absolută şi Praida pe dreptatea de clasă în dramaJocul ielelor; Danton pe conceptul de revoluţie iluministă, iar Robespiere pe conceptul de revoluţie absolută în piesa Danton; Bălcescu, reprezentant al conştiinţei unionale şi sociale, intelectualul revoluţionar, exponent al maselor, şi Eliade, intelectualul oportunist, reformist,în drama Bălcescu. Ei luptă pentru realizarea idealurilor sociale.

Intelectualii inadaptabili alcătuiesc o altă serie reprezentantă de: Andrei Pietraru în dramaSuflete tari, Pietro Grala în piesa Act veneţian, Radu Vălimăreanu în piesa Mioara, Ladima în romanul Patul lui Procust. Ei se caracterizează prin lipsa de orizont social, absolutizarea unui sentiment sau a unei idei, fragilitatea interioară, care-i duce la dezechilibru, închidere în sfera ideilor personale. Astfel, Andrei Pietraru trăieşte drama iubirii absolute, ca şi Radu Vălimăreanu sau Piedro Grala, iar Ladima, ca şi Gelu Ruscanu, caută să realizeze o dreptate absolută.

Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război reprezintă punctul de conexiune dintre cele două categorii, în sensul că în prima parte a romanului vrea să-şi realizeze conceptul de iubire absolută, iar în partea a doua a romanului el parcurge drumul spre cea de a doua categorie a intelectualului participant la revoluţia socială. El trăieşte un proces de dedublare a eu-lui. Eu-l afectiv este angajat în relaţia cu Ella, iubeşte, urăşte, se frământă, vibrează intens la fiecare cuvânt. De aici reacţiile lui faţă de ofiţerii ce discută cazon o dramă de familie. Expresiile lui: „Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei”, „discutaţi mai bine ce vă pricepeţi” îi trădează atitudinea nonconformistă, care va evolua spre lupta socială. În  romanul Patul lui Procust Nae Gheorghidiu este interpelat în Parlament şi avem o explicaţie în subsol că Ştefan Gheorghidiu se găseşte la ocnă. El s-a revoltat şi a călcat jurământul de ofiţer, de aceea este probabil condamnat.

Problema intelectualului este, de fapt, drama conştientizării, a drumului spre ştiinţa de sine, a incompatibilităţii dintre realitatea socială şi idealurile intelectualului. Intelectualul caută să realizeze anticul dicton al lui Socrate: „Cunoaşte-te pe sine însuţi”. De aceea toate experienţele esenţiale ale intelectualilor lui Camil Petrescu sunt etape ale drumului spre interior, expresionist, al autorului. Dacă în prima parte a romanului el este un exponent al conceptului de iubire absolută, este disperat de evoluţia Ellei, în partea a doua a romanului Ştefan Gheorghidiu caută conceptul de dreptate absolută. Fiind construit pe un concept, el este un prototip, este căutătorul, aşa cum mărturiseşte:: Căutam o verificare şi o identificare a eu-lui meu”. De aceea toate episoadele sunt alese în funcţie de problema interioară a eroului Ştefan Gheorghidiu locutorul, adică cel care povesteşte, alter ego-ul autorului. El simulează şi disimulează spre a-şi dovedi superioritatea. După episodul de la Odobeşti, o îndepărtează pe Ella şi joacă rolul Indiferentului. La hipodrom, face curte unei doamne în faţa Ellei, deşi este mereu în căuutarea ei. Evenimentele sunt pretexte pentru a analiza categoriile interioare ale eroului: motivaţii, opţiuni, hotărâri, aspiraţii, concepte, reprezentări, simboluri, raporturi, marcînd deplasarea lui de la o personalitate construită pe categorii ale subconştientului: afecte, tendinţe, reflexe, senzaţii, la categorii noetice şi volitive.

Iubirea devine, în acest context, un moment al drumului spre interior şi dă, prin sublimare, structurarea modelului noetic ca: armonia şi echilibrul, conştiinţa de sine, reprezentări noi ale Ellei, ale războiului, ca imagini ale conceptelor de iubire pură, de război interior şi exterior, de catharsisşi de mimesis prin simularea indiferenţei. Pentru el iubirea pură se interferează cu războiul interior: „Pentru mine dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care erarn veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata să previn orice pericol”.

Caracterul de analiză al romanului este discutat de criticul literar Perpessicius: „Romanulpe ambele fronturi, al amorului conjugal şi al războiului, este un neîntrerupt marş, tot mai adânc, în conştiinţă.,,

Acest drum al conştientizării este mărturisit astfel de Ştefan Gheorghidiu: „Drama războiului nu este numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel, ceea ce cunoştea într-un anumit fel”. Este renaşterea, iluminarea, înţelegerea, restructurate mereu, restructurând eroul, acţiunea, dar şi gândirea cititorului. De la Ştefan Gheorghidiu la Apostol Bologa este un drum lung, care exprimă diferenţa dintre nivelul productiv şi inventiv al lui Camil Petrescu şi nivelul inovativ şi emergent al lui Liviu Rebreanu.