Linişte este o meditaţie pe tema fortuna labilis, fiindcă problema destinului uman 1-a preocupat pe filosoful Lucian Blaga. în filosofia indiană, pe care Lucian Blaga a studiat-o, luna este locul către care merg sufletele după moarte, este locul strămoşilor care trăiesc în cei vii, ca un fir al continuităţii unui neam, ca un mod al renaşterilor (Samsara): „Se spune că strămoşi cari au nurit fără de vreme / cu sânge tânăr încă-n vine/ cu patimi mari în sânge/ cu soare viu în patimi/ vin/ vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ viaţa netrăită. “Acest mod de înţelegere a vieţii, ca un ciclu al renaşterilor, revine permanent în gândirea poetului Lucian Blaga, ca o obsesie a prezenţei subtile, spirituale, a celor care au fost şi a căror prezenţă ne este comunicată de mesajul transmis prin razele de lună: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Este o subtilă metonimie, care declanşează o percepţie stranie: „în piept/mi s-a trezit un glas străin/şi-în cântec cântă-n mine-un dor ce nu-i al meu”, a unei comunicări cu cealaltă lume.Efectul determină o meditaţie a poetului asupra propriului său destin: „O, cine ştie — suflete, -n ce piept îţi vei cânta/şi tu odată peste veacuri, pe coarde dulci de linişte,/pe harfa de-ntuneric — dorul sugrumat/şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?”. Este îndoiala ca motiv al temei conştiinţa, fiindcă ea poate fi eternă într-o lume dominată de spectrul morţii, care în poezie primeşte prin imagini ca: „harfa de-ntuneric”, „coarde dulci de linişte”, o blajină prezenţă contemplată cu resemnare. Lucian Blaga caută, ca şi Mihail Eminescu în gândirea indiană, în tradiţia populară, filoanele cele mai adânci ale specificului naţional din stratul arian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu