Teoria relativitatii restranse

Legile mecanicii clasice, nerelativiste sunt verificate de datele experimentale când vitezele relative considerate au valori mult mai mici decât viteza luminii. În cazul vitezelor relative mai ridicate, comparabile cu viteza luminii, legile si principiile de baza trebuie sa fie modificate si reformulate în functie de o teorie mai generala. Mecanica clasica, nerelativista, constituie un caz limita al acestei teorii.
Aceasta teorie în care se formuleaza legile generale ale fenomenelor fizice în forma valabila si la viteze relative foarte mari ale corpurilor, pentru care legile formulate în fizica clasica prerelativista nu mai sunt confirmate de experienta, poarta numele de teoria relativitatii restrânse.
Relativitatea restrânsa nu este o teorie fizica, în sensul ca ea nu este teoria vreunui fenomen particular. Teoria relativitatii restrânse constituie, în esenta, o cinematica si ea formuleaza baza teoriilor care vor fi în mod obligatoriu “relativiste”, dar vor conserva domeniul lor explicativ particular.
Teoria relativitatii restrânse este, esentialmente, opera lui Albert Einstein (1905); însa trebuie sa se sublinieze rolul important al precursorilor acestei teorii precum H. A. Lorentz, Jules Henri Poincar( si Paul Langevin. Teoria relativitatii restrânse se limiteaza la cazul sistemelor de referinta în miscare rectilinie uniforma unele în raport cu altele, limitare justificata în studiul fenomenelor unde influenta gravitatiei este neglijabila. De altfel, datorita acestui fapt ea poarta numele de teoria relativitatii restrânse.